Luna aceasta am citit piese de teatru (scrise de români)

La începutul anului, Diane Elena Gole, bloggeriță pe care eu o apreciez pentru consecvența cu care postează și e prezentă în social media, a propus o provocare pentru cititori. Arată cam așa:

Poate pentru ianuarie e târziu, dar sunt convinsă că dacă îți dorești poți să participi și tu de luna viitoare. Ideea e ca în luna respectivă, să citești o carte din genul sau de felul celei recomandate de Diana.

Eu luna aceasta nu am citit un roman al unui autor contemporan român. Dar am citit mai multe piese de teatru câștigătoare sau nominalizate la premiile UNITER. Pentru că toate sunt scrise de români talentați, iar, adunat, numărul de pagini face cât pentru un roman. Voi considera că am îndeplinit provocarea pe luna ianuarie. Până la urmă, și piesele de teatru fac parte din cărți.

Vreau să-ți scriu câteva impresii despre piesele care m-au impresionat. Dacă vrei și tu să le citești, încă sunt disponibile pe site-ul UNITER.

„În trafic” de Alina Nelega

Mi-a plăcut enorm. „În trafic” e cea mai bună piesă românească a anului 2013, câștigătoare la UNITER.

E o piesă care prezintă conflicte interioare nerezolvate și fără posibilitatea de a fi rezolvate. Toată lumea e nemulțumită, dar nu e dispusă să acționeze pentru a schimba ceva. E despre viața celor care se complac.

„Cincizeci de secunde” de Daniel Oltean

Câștigătoare a concursului UNITER. Cea mai bună piesă românească a anului 2017.

Piesa e încărcată de suspans. La final mi-aș fi dorit să nu se termine. Am simțit că e mai mult despre anchetator decât despre fiul ucigaș. În fine, toate personajele din piesă au probleme psihice, fascinante, dar dureroase.

Voi menționa și două piese care au fost doar în selecții finale, nu câștigătoare.

„Zăpada” de Adriana Gurău

Mi se pare că temele sunt: libertatea, corupția, legăturile de familie bolnăvicioase, moștenirea și condiția omului în univers.

Am descoperit multe idei interesante în diagolurile personajelor, cum ar fi:

„Tu chiar crezi ce spui? Sigur, nu mai e interzis să călătorim în afara ţării, însă ce se întâmplă acum e mult mai subtil decât ideologia comunistă. În realitate nu suntem liberi. Suntem prizonierii propriilor noastre concepţii despre lume şi viaţă, a minciunilor pe care media ni le serveşte zilnic. Scuze Cristina, tu eşti printre puţinii care spun adevărul. Alergăm înnebuniţi după fericire, uitând să privim în noi înşine. În societăţile dezvoltate, oamenii construiesc graniţe nevăzute în jurul lor fără să-şi dea seama. De exemplu, îţi cunoşti vecinii?” 

„Ultima dorință” de Cristina-Cozma

În piesă sunt două personaje. Două femei aparent diferite, dar extrem de asemănătoare de fapt.

Au multe trăsături comune în ciuda diferenței de vârstă. Amândouă sunt îndrăznețe și impertinente. În final, descoperim că amândouă sunt și egoiste.

Totuși, piesa mi se pare despre condiționări. Doamna e mult prea în vârstă, dar cu multe dorințe. Tânăra ar avea timp, dar nu are bani.

Inițial nu mi s-a părut plauzibil (verosimil) dialogul lor. Mult prea sincere, numeroase defecte recunoscute de la prima întâlnire, ceea ce oamenii, în general, nu prea fac. Dar cele două nu-s oameni obișnuiți, ci s-au întâlnit pentru a-și schimba una alteia viața.

Mi-e dor de teatru. De a merge în sală și a sta unul lângă altul, bucurându-ne de munca a zeci de oameni care reușesc să transforme simple dialoguri, în spectacole fascinante. Piesele de teatru sunt făcute pentru a fi jucate, doar așa există! Mi-au plăcut enorm toate cele pe care le-am citit. Îți recomand biblioteca virtuală UNITER, reprezintă din punctul meu de vedere texte contemporane extrem de valoroase. Dar orice piesă de teatru e, din punctul meu de vedere, tristă dacă nu e și montantă, transformată într-un spectacol.