Mă întorceam de la ateliere de creație cu niște mici răsfățați pe care mama îi întreabă dacă le e frig într-un spațiu foarte bine încălzit. Acei copii frumoși, sănătoși, care merg la activități, deștepți și uneori enervanți pentru că au personalitate. Da, copii frumoși, ce să mai! Iar în stația de STB văd niște fetițe tot frumoase, ușor prăfuite cu părul blond, acel blond care mereu se transformă în brunet. Singurele diferențe aparente dintre cele două și ceilalți de la ateliere sunt buchetele de flori din mână, faptul că primesc instrucțiuni de la un burtos cu o pancardă “a milei” si probabil au mers singure pe străzile Bucureștiului mult mai devreme decât mulți dintre noi. Probabil ele stiu toate liniile de STB. Mici diferențe par, dar de fapt pentru mine sunt extratereștrii. Unde trăiesc? Care le sunt părinții?
Noi nu ne lăsăm copiii singuri nici la 12 ani în anumite zone, iar pentru ele e casa lor, e viața lor. Și sunt frumoase, deloc speriate, par chiar fericite. Sunt atât de frumoase că ai spera ca la 20 de ani să-ți zâmbească de pe un afiș cu reclamă la pastă de dinți. Apoi îți dai seama că ele probabil nici nu stiu ce e pasta de dinți.
Când suntem mici avem impresia că adulții vor salva totul, pentru că o fac pentru noi, dar pentru ele, adulții au stricat totul. Ce le mână să lucreze pentru ăia? Probabil ce ne mână și pe noi să lucrăm pentru școală și stat. Faptul că asta e tot ce stim, e cum “trebuie să fie”.
