Bijuteriile vorbesc, trebuie doar să le asculți

Dacă aș fi din metale prețioase, aș fi din cap pănă-n picioare îmbrăcată în argint, aș avea armură și chip ce-ar luci în soare. În plus, pietre semiprețioase mi-ar invada trupul. Aș fi eu însămi o bijuterie și în același timp mai multe. Căci nu aș fi doar o bijuterie, aș fi multitudinea de voci ale tuturor bijuteriilor din cutiuța mea de bijuterii. Eu cred că fiecare bijuterie își are propria voce, ne transmite o energie în funcție de ce exprimă, dar și cu povestea cu care apare în viața noastră. Brățara cu mesaj inspirational primită înainte de bacalaureat de la mama mi-ar șopti vorbe dulci de încurajare, cerceii handmade primiți de ziua mea de la cea mai bună prietenă mi-ar spune că sunt înconjurată de oameni minunați pe care nu trebuie să uit să-i apreciez ca entități unice. Colierul din argint cu pandantiv în formă de inimă primit de la iubit, mi-ar aminti mereu că am un loc special în sufletul cuiva. Cerceii lungi din argint, pe care îi cumpăr în neștire mi-ar spune că e cazul să mai încerc și altceva, prea mi-am umplut cutia de bijuterii cu ei pentru că mi se pare mie că-mi alungesc fața. Eu i-aș aproba, iar următoarea pereche ar arăta tot cam la fel, pentru că ce să fac? Aceștia îmi plac și punct!

Pe lângă faptul că bijuteriile apar în viața noastră cu o poveste pentru a ne transmite ceva și noi le spunem lor ceva când le alegem și împreună pășim spre un nou drum, ne creăm propriile povești, iar, în general, bijuteriile ne însoțesc atât la evenimente elegante, cât și când ieșim la un suc cu colegii sau când butonăm laptopul. Trebuie să recunosc că verigheta mi se pare că e cea mai privilegiată, căci ea chiar e bijuteria care îl însoțește pe om permanent, dar până acolo, eu pot doar să o strig: ”Put a ring on it”!

Garance Doré spunea “Bijuteriile sunt un lucru foarte personal, ar trebui să spună o poveste despre persoana care le poartă”, așa că m-am uitat cu mai multă atenție la bijuteriile mele. Când eram copil cream dintr-o pastă polimerică bijuterii pe care le făceam cadou și le purtam și eu (chiar am și vândut), atunci mă reprezentau, spuneau despre mine că sunt veselă, că îmi plac desenele animate și zânele, atunci mă reprezentau nu doar pentru că erau create de mine, ci pentru că se potriveau cu hainele mele și cu firea mea.

Odată cu vârsta, am început să încerc stiluri noi, atât vestimentare, cât și în ceea ce privește accesoriile. Nu mai simțeam să port cercei lungi la pantaloni de trening sau talisman, brățări, cercei și inele cu pietre mari în același timp. Așa că în funcție de ocazie am început să port bijuterii diverse și am ajuns să am o colecție destul de mare. Mi-am dat seama că ce au acestea în comun, atunci când mă uit la ele, este finețea căci odată cu mine, s-au maturizat și ele. E clar că îmi plac bijuteriile elegante, fine care să iasă în evidență atât cât trebuie. Majoritatea sunt din argint, nu m-am gândit niciodată până acum de ce am ales așa. Argintul e superb și oferă posibilități enorme artizanilor de a-l folosi în tot felul de combinații și să creeze felurite bijuterii.

Argintul e vechi de peste 5 milenii, iar de-a lungul timpului s-au creat diverse legende în jurul lui și i s-au atribuit puteri vindecătoare. Ca simbol, reprezintă puritate și lux, sigur, referindu-mă la simbolul mistic. Cel chimic, este simplu ”Ag”. Nu ruginește, nu oxidează și e rezistent în timp, dar pe lângă toate acestea, pe mine mă leagă de argint și bijuteria mea preferată, pe care nu o mai am astăzi și vei înțelege imediat de ce. Cumva, cred că argintul m-a ales pe mine.

Din câte observi, argintul e iubirea mea, iar de el mă leagă o poveste foarte dragă mie. Aveam 10 ani, primisem de la părinți de ziua mea cercei din aur. Născută vara fiind, a doua zi am mers pe plajă și am salutat agitata mare. Atât de agitată că a simțit nevoia de ofrandă.

Marea e magică, uneori îți fură câte ceva, își cere drepturile, ofrandele, alteori îți oferă și nu mă refer doar la prezența ei, deși e suficient chiar și atât. În ziua respectivă, am ales să mă dau cu banana gonflabilă care te duce în larg și te răstoarnă. Atunci, la impactul cu apa, cercelul meu mic cu pietricele și-a luat la revedere și a ales să înoate spre lumea delfinilor.

Eram foarte supărată, mi s-a părut nedrept. Îmi amintesc că ajunsă la mal, am lovit marea cu piciorul și stropii au intrat în ochii unui om gârbovit și cărunt care m-a certat. M-am simțit ca lovită de val, aș fi strigat în gura mare că e vina mării, că e vina vântului, că e vina vieții și că îmi vreau cercelul înapoi. În schimb, am ales să mă duc la cazare și să desenez. Am desenat-o pe ea, albastră, cu nisipul precum particulele de aur, am pus chiar și sclipici, iar la final, desenul a devenit o bărcuță. Nu se mai vedea povestea, nu se mai vedea banana galbenă, desenată cu colți mari și înfricoșători, în mijlocul mării cu valuri. Acum bărcuța avea mii de culori, cred că pe pânzele din hârtie se distingea soarele, în rest, părea o bărcuță ca toate celelalte. Dar nu era, căci pasagerul din ea era cercelușul abandonat, cel părăsit, cel fără de pereche. Seara, m-am strecurat din cameră. Plaja era doar la câteva minute de cazare, am alergat pe nisip și am dat drumul bărcuței în apă, dar nu se ducea în larg, valurile o tot aduceau la mal. Am strigat:

– Comandat de vas Cerceluș, ai drumul liber!

Ori cercelul nu voia să se despartă de mine, ori nu era un marinar prea priceput. Mi-am dat seama că îi era frică, așa că, precum o ”mamă responsabilă”, m-am urcat pe dig și i-am dat drumul bărcuței ce era deja îmbibată în apă, iar culorile curgeau de pe ea ca dintr-o rezervă cu cerneală spartă. Bărcuța s-a ciocnit de stânci și a dipărut destul de repede. Am impresia că cercelul mi-a făcut cu mâna căci ultima imagine pe care o am este cu un punct luminos. Poate a fost doar o stea ce se oglindea în mare, dar eu nu cred asta nici acum.

A doua zi, mă simțeam liberă, eram convinsă că cerceii s-au regăsit și, poate, pur și simplu, nu m-au vrut pe mine de au simțit nevoia să plece doar după o zi. Mă împăcasem cu marea, ea mă lăsa să înot, iar eu îi oferisem un cadou.

Atât de fericită, am vrut să-i construiesc mării și un castel, dar nu l-am terminat niciodată, căci căutând după scoici care să împodobească palatul din nisip, am dat peste o brățară simplă din argint. Încuietoarea nu-i mergea, dar nici nu a contat căci am alergat fericită la mama să-i arăt. I-am făcut cu ochiul mării pentru că în mintea mea de copil, acela a fost un semn de prietenie.

Părinții m-au ajutat să repar brățara pe care am purtat-o de atunci mulți ani… până într-o zi când am decorat-o cu pastă polimerică. Am încununat-o cu peștișori exact ca în poza de mai sus (nu e aceea brățara, din păcate nu am poze) și cu stele, aceasta fiind forma pe care o aveau cerceii. Am pus-o în pălăria unei fetițe de 10 ani ce cânta pe stradă, iar eu treceam mereu pe lângă ea în drum spre facultate.

Dar din dar se face rai, iar eu sper că așa cum pentru mine brățara a fost un semn, poate va fi un tovaraș în momentele cruciale și pentru altcineva. Altcineva care are nevoie măcar să zâmbească din când în când. Cineva care poate nu a văzut niciodată marea, dar poate că tare i-ar plăcea să știe că brățara ei a srăbătut multe țări până când marea a adus-o la mine, iar apoi la ea, sub o altă formă. Ideea e că aceasta e povestea mea cu brățara care m-a făcut să iubesc marea și argintul. Povestea fetei cu voce de privighetoare și-o trăiește și scrie ea însăși.

Articol redactat pentru SuperBlog 2019