De Ziua Internațională a Amabilității, de pe 13 noiembrie, Editura SIONO și-a invitat urmăritorii să scrie un text despre amabilitate în comentarii.
Nu mai scrisesem de mult timp, așa că am acceptat provocarea și au ieșit următoarele cuvinte care cumva sau „necumva” formează o poveste.
Ce-mi plac poveștile, mereu îmi amintesc atunci când scriu.
Mereu uit atunci când nu scriu, iar adevărata problemă este că mai mult decât să scriu, NU scriu.
Se spune că într-o altă lume, în care luna era din culori cerate la fel ca pădurea de sub ea, existau niște ființe mici, un fel de pitici, extrem de răutăcioși. Stricau totul în jur. Ce le ieșea în cale se murdărea cu-n gri ca de piatră. Dar n-a durat mult și un cutremur puternic i-a scuturat de i-a băgat în coșul de gunoi. Căci erau rămășițele creionului ce tocmai fusese ascuțit deasupra desenului creat cu amabilitate de o fetiță dornică de-a face un dar.
Sigur că desenul purta încă dâre gri printre crengile desenate. Dar asta n-a oprit-o să-l arunce, împăturit în patru, pe balconul vecinului din dreapta. Știa că așa îl va descoperi Dariu care în ziua respectivă se supărase că nu s-a putut duce la parcul de aventură din pădure, preferatul lui.
Alma a zâmbit, s-a simțit bine oferind.
Ce drăguț ai scris… Ai multă imaginație, am văzut din povestea scrisă de tine în cartea în care apare numele nostru. Sărbători fericite de pe acum cu multă sănătate, eu mă retrag la odihnă! 🙂
Mi-ar plăcea să scriu zilnic. Am avut o astfel de perioadă și se simțea. Găseam idei în orice. Dar greu cu timpul și când îl am parcă vreau doar ca mintea să-mi stea liniștită pierdută în analiza tavanului.
Mulțumesc frumos! Sărbători minunate!