„Inima nu face riduri – Life happens” și „Nuanțe de piper și ciocolată – It is what it is” sunt două volume, cele mai noi apariții de la editura SIONO, care cuprind în paginile lor povești de iubire scrise de oameni extrem de talentați. Cel puțin așa cred că sunt. N-am apucat încă să le citesc, dar o voi face și voi alege să scriu despre poveștile care mă impresionează.
Al meu Facebook freamătă de postări despre aceste două cărți. Mulți cunoscuți, bloggeri au povești care au fost alese să facă parte din cele două antologii. Dacă pentru unii scriitori a fost debutul, alții au publicat înainte chiar și romane.
Pentru mine nu e prima poveste publicată (apar câteva povești de-ale mele și în antologia Ad Infinitum II), dar e una dintre cele foarte dragi mie. Am scris-o înainte de a afla de proiectul SIONO, cu mult înainte chiar, când îmi propusesem să scriu pentru copii. Mi-am dorit ca povestea mea, după ce este citită, să lase senzația pe care o ai când închizi cartea „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry. Sigur că e departe de a fi o capodoperă ca „Micul Prinț”, dar avem tot dreptul să ne alegem modele, nu-i așa? Iar eu, cred că am reușit ca povestea să fie potrivită și copiilor, dar mai ales oamenilor care pot înțelege ce înseamnă dragostea inocentă. Poate mă însel, poate nu e deloc o poveste pentru copii. Mulți autori încep să scrie ceva, cu un anumit gând, ca la finalul scrierii să descopere că rezultatul e unul la care nici nu s-au gândit.
Margaret Atwood spune în al ei MasterClass că datoria scriitorului este de-aș face povestea cât mai verosimilă (adică, cititorul să creadă plauzibil ce se întâmplă, chiar dacă personajele sunt iepuri sau, în cazul meu, personajul principal este o floare), își va da seama mai târziu în ce gen se încadrează. În episodul 17 Margaret Atwood susține că s-ar putea să fie un avantaj în a nu ști în ce gen se va încadra scrierea ta înainte de a o scrie, pentru că atunci, înconștient s-ar putea să combini două genuri și să dai cărții un farmec aparte. Sincer? Iubesc ideea de a scrie „în gol”, căci ideea ca personajele să trăiască, să li se întâmple lucruri care le schimbă, iar eu să descopăr împreună cu ele, îmi dă satisfacția pe care mi-o oferă și cărțile atunci când citesc. Sunt cu siguranță un penser, adică un scriitor care scrie fără să-și facă outline, fără o schemă bine stabilită de dinainte. Stephen King este un astfel de autor.
Povestea mea se numește „Toporașul îndrăgostit”. Am schimbat titlul înainte de a trimite-o editurii. Vreo doi ani a stat în documentul Word cu titlul „Doamna cu Apa”, dar am simțit că cel a cărei viziune o aflăm, cel prin ochii căruia surprindem realitatea din poveste, merită să se afle în titlu. Îndrăgostitul a câștigat pentru mine teren și-n fața muzei (o altă floare), dar și în fața destinului reprezentat prin Doamna cu Apa. De data aceasta nu muza îi dă viață îndrăgostitului, ci ea există pentru că el o vede astfel.
„Toporașul îndrăgostit” așteaptă să-i fie citită existența în cartea „Inima nu face riduri” la pagina 142. Cărțile pot fi comandate de pe SIONO Editura, dar și pe Emag. Iar eu mă gândesc ca după ce le citesc să le fac cadou, să organizez un giveaway, dar aștept să-mi spui tu dacă ți se pare o idee bună.
Pentru încheiere vă las un citat din povestea mea
Doar ca să înțelegeți la ce se rezumă cunoștințele și experiența unui toporaș al cărui nume nu-l aflăm, căci nu e important. Contează mai mult pasiunea lui.
”prin grădină umpla o legendă cu un trandafir extrem de frumos care a ajuns celebru într-o reclamă la dulceață”
Ai facut masterclassul lui Margaret Adwood? M-a fascinat reclama de pe youtube, cea cu ‘it was dark inside the wolf’, dar n-am indraznit sa merg mai departe de atat. M-ar interesa niste impresii despre cum ti s-a parut.
Siii… e musai sa-mi iau si eu cartea, vad ca e plina de oameni pe care ii admir!
La cat mai multe aparitii!
Da, și pe al ei, și pe al lui Neil Gaiman. Poate o să fac un articol pe blog despre cel al lui Magaret, poate chiar și cel al lui Neil. Sunt faine amandouă, dar nu o să se scrie singură cartea în nicio variantă. Dacă îl vrei, scrie-mi în privat, poate reușesc să ți-l trimit ca să nu-l mai plătești. Margaret pe mine m-a demoralizat pe alocuri, pe când al lui Neil e bazat tocmai pe a te motiva. Oricum, amândoi au sfaturi pertinente, pe care cumva le știm și noi, dar nu ne-am dat seama cât de importante sunt sau cum să le accesăm.
Totuși, dezavantajul major mi se pare că e limba. Deși înțelegem engleza, cumva, să citești exemplele lor din engleză despre diferite stiluri sau abordări nu se mixează perfect (cel puțin în mintea mea) cu ce citesc eu în română. Nu știu să explic, probabil nu e la fel pentru toată lumea. Ei îți dau și exemple și sugestii de ce să citești. E un antrenament fain să și faci exercițiile propuse.
[…] Mi-a fost publicată o povestire în antalogia „Inima nu face riduri”. […]