Dacă îmi spuneai când aveam 8 ani că sunt păpușă, zâmbeam frumos și mă simțeam flatată, ba chiar din instinct ridicam bărbia atât de sus că nu îmi mai vedeai ochii. La 14 ani deja mă strâmbam la tine, păpușa părând o nulitate din trecut, o Barbie fără creier, sau mai rău gândindu-mă la toate glumele proaste de adolescent cu păpușa Chucky, iar dacă cineva îmi dădea exemplu colecțiile cu păpuși de porțelan, tot ce puteam face era să-mi imaginez cum porțelanul ăla se rostogolește și pică drept în capul omului care doar încerca să fie drăguț. De ce atâta ură? Probabil era doar adolescența și niciun interes de a fi comparată cu un obiect. Un compliment real, cum ar fi un simplu:”ești frumoasă” era mult mai eficient, probabil și acum este.
Între timp, relația mea cu păpușile s-a schimbat. Dacă întotdeauna au avut un loc aparte în jocurile copilăriei cu sora mea prea plină de imaginație, unde mai degrabă mă simțeam spectator decât protagonist, la adolescență și-au pierdut farmecul, ca apoi să-l descopăr într-o formă nouă, când am ajuns la Facultatea de Teatru, la secția de păpuși și marionete. Și aici e ca în Romania, a noastră dragă, dar mică și speriată, unde sistemele sunt învechite și practica se face pe niște păpuși aproape inexistente, pe care erai nevoit să ți le creezi. Durata construcției de păpuși ajungea să dureze mai mult decât aveai timp să repeți cu ele, dar nu contează, unii au reușit performanțe și așa, alții au înțeles doar cât de complexe sunt păpușile, cât de multe tipuri și că nu-i de ei sau de noi.
Dacă marioneta e fragila ce tremură din toate încheieturile susținută de niște fire pe care nu le observă, Bibabo-ul, păpușa populară, e agitată și nebună. Bunraku sunt cu totul fascinante, funcționează mânuite de mai mulți și se aseamănă mult nouă (sau japonezilor). Nu fac teoria păpușilor, doar nu vrea nimeni să-și dea licența, dar știu că noi oamenii suntem și păpușari, ne place să controlăm chiar și un băț (nu degeaba asta e declarată cea mai populară și veche jucărie), dar suntem și păpuși, controlate de păpușari pe care îi știm și în care avem încredere, dar și de unii pe care nici nu-i bănuim.
